O raza de luna cade cu indiscretie si pe furis pe chipul ei. Isi odihneste capul in palma lui iar el o soarbe din priviri. Isi tine iubita strins in brate.
Nu te ascunde... Lasa-ma sa te privesc. Nu ma pot abtine. Esti asa de frumoasa!
Ea ii zimbeste dar privirea ei e la fel de departe ca luna de pe cer.
Mai avem citeva ore.
Timpul e dusmanul cel mai mare. Trece nemilos de repede.
Lasa-ma sa te privesc... vreau sa te pot "vedea" si cind nu vei mai fi aici. Stii, se spune ca daca te uiti la cineva suficient de mult, imaginea ti se imprima pe retina.
Il mangaie pe fata si se uita in ochii lui. Pe linga dragostea care-i leaga acum mai au ceva in comun: lacrimile...
Dragule, hai sa dormim. Peste doua ore plec si e miezul noptii.
Cu obrazul lipit de al lui, lacrimile sunt acum ale lor. S-au impletit intr-un fir nevazut care le leaga durerile si singuratatile. Somnul lor e agitat si pe furate. Mai sterpelesc de la soarta citeva clipe "impreuna". Stringindu-se in brate, dorm dar nu au parte de odihna. Fiecare traieste cu spaima adinc imprimata in suflet ca nu mai au timp. E vremea sa se desparta iar. Pentru a cita oara? Dar cine a stat sa numere?
Isi impreuneaza mainile si si le string atit de tare ca-i doare. Parca ar incerca sa smulga macar o bucatica din celalat si sa-l pastreze. Pe veci... Tot de durere, lacrimi cad din ochii lor. Ii doare sufletul, ii doare dragostea, dar cel mai tare ii doare singuratatea. Intr-un ultim sarut lacrimile reinnoada firul despartirii.
Pentru a cita oara? Dar cine a stat sa numere?
vineri, 29 iunie 2007
Cariera sau familie?
Grea intrebare. Si mai grea alegere. Ce mi-o fi venind si mie, azi, duminica, sa pun intrebari d'astea existentiale? Iti dai seama? Oamenii normali acuma se plimba, maninca de prinz, dorm, sau, de ce nu? fac dragoste. Numa io ma gasesc cu intrebari incuietoare, mai ales pentru autor... Cred ca mi se trage de la preocuparile pe care le am, mai ales in ultima vreme.
Dupa cum ti-am mai spus, cel mai bine ma pricep sa plec. Si daca tot imi iese si mie ceva bine, printre multele chestii naspa, macar sa staruim in a pleca. Nu apuc sa stau prea mult intr-un loc. Hai sa ti le pun in ordine cronologica, sa nu te incurci in atitea plecari. A!... inca o precizare. Plecarile se refera atit la familie, iubiti cit si la profesie. Ti-am zis ca faza cu plecatu' imi iese cel mai bine. Am reusit performanta sa ating aproape toate planurile. (Mai e ala cu plecatu' din viata da' sper sa se intimple atunci cind nu voi mai fi utila si voi deveni o povara, mai ales pentru ceilalti. Nu am sa ma supar deloc daca e la 30 sau la 80 de ani... )
Am plecat de acasa, de la mama si de la tata, la scoala, la oras... Ca deh, tre' sa ne scolim musai. Asa ca adio joaca, adio mingaierea mamei, adio papusi (oricum nu am avut foarte multe... imi placea una ciudata rau, era rosie si o chema Anilu). Si uite-asa am devenit io un copil atipic. Data pe mina unei matusi care nu intelegea ca la 6-7 ani mai ai nevoie de papusi si de copii cu care sa te joci. Care nu stia ca orict de minunat ar fi universul din carti, e o mare minciuna: nu e real. Vreme de multi ani asteptam weekendurile cu nerabdare. Nu pentru ca scapam de scoala si de matusa ci pentru ca venea MAMA. Iarna era cel mai trist... Ma suna mama sa imi spuna ca e inzapezit drumul (pe vremea aia erau zapezile "de alata data...") si nu are cum sa ajunga la mine. Tristete maxima. Imi petreceam cele doua zile, care ar fi trebuit sa fie de libertate, dar iata ca eram prizoniera iernii, in camera mea mica si gri (chiar era gri, pe bune). Ma uitam pe geam. Asta era principala ocupatie. Si aveam o speranta idioata: ca am sa vad masina mamei. Dar nu se intimpla asa...
Well, anii au trecut, am scapat de matusa care nu pricepea vorba lui Creanga, "daca-i popa sa ceteasca si daca-i copil sa se joace", si am plecat mai departe. Ca, nu ai uitat, nu?, sa plec e ce stiu io cel mai bine sa fac. Am plecat intr-un oras nou, care m-a speriat la inceput. Cea mai mare grija a mea era sa nu ma ratacesc. Ma intreabam constant cum am sa reusesc io sa invat sa ajung de colo colo? Si uite ca am invatat. Si cind ma pricepeam mai bine am plecat si de acolo.
In alt oras. Si mai mare. Si cu multi oameni care nu stiu sa zimbeasca. Te uiti la ei cum merg pe strada. Au un orizont asa de mic...se uita in continuu in jos. Nu-i inteleg, dar stiu cu siguranta ca nu vreau sa ajung vreodata ca ei.
Dar de unde am plecat? A, da... de la intrebarea cariera sau familie. Si uite ca ajungem iarasi la plecat. De ce dracu' tot plec io? Asa ca tiganu' cu cortu? Ca vreau cariera...
Cu ce se maninca asta? Chiar vrei asa ceva? Ca uite, vrei sa te dai jos din tren da' ai platit biletu' pentru muuult mai departe, plingi dupa oameni pe care-i iubesti... hai mai Elizule, ce naiba, nu vezi ca nu esti fericita? Ce tot mai cauti?
Dupa cum ti-am mai spus, cel mai bine ma pricep sa plec. Si daca tot imi iese si mie ceva bine, printre multele chestii naspa, macar sa staruim in a pleca. Nu apuc sa stau prea mult intr-un loc. Hai sa ti le pun in ordine cronologica, sa nu te incurci in atitea plecari. A!... inca o precizare. Plecarile se refera atit la familie, iubiti cit si la profesie. Ti-am zis ca faza cu plecatu' imi iese cel mai bine. Am reusit performanta sa ating aproape toate planurile. (Mai e ala cu plecatu' din viata da' sper sa se intimple atunci cind nu voi mai fi utila si voi deveni o povara, mai ales pentru ceilalti. Nu am sa ma supar deloc daca e la 30 sau la 80 de ani... )
Am plecat de acasa, de la mama si de la tata, la scoala, la oras... Ca deh, tre' sa ne scolim musai. Asa ca adio joaca, adio mingaierea mamei, adio papusi (oricum nu am avut foarte multe... imi placea una ciudata rau, era rosie si o chema Anilu). Si uite-asa am devenit io un copil atipic. Data pe mina unei matusi care nu intelegea ca la 6-7 ani mai ai nevoie de papusi si de copii cu care sa te joci. Care nu stia ca orict de minunat ar fi universul din carti, e o mare minciuna: nu e real. Vreme de multi ani asteptam weekendurile cu nerabdare. Nu pentru ca scapam de scoala si de matusa ci pentru ca venea MAMA. Iarna era cel mai trist... Ma suna mama sa imi spuna ca e inzapezit drumul (pe vremea aia erau zapezile "de alata data...") si nu are cum sa ajunga la mine. Tristete maxima. Imi petreceam cele doua zile, care ar fi trebuit sa fie de libertate, dar iata ca eram prizoniera iernii, in camera mea mica si gri (chiar era gri, pe bune). Ma uitam pe geam. Asta era principala ocupatie. Si aveam o speranta idioata: ca am sa vad masina mamei. Dar nu se intimpla asa...
Well, anii au trecut, am scapat de matusa care nu pricepea vorba lui Creanga, "daca-i popa sa ceteasca si daca-i copil sa se joace", si am plecat mai departe. Ca, nu ai uitat, nu?, sa plec e ce stiu io cel mai bine sa fac. Am plecat intr-un oras nou, care m-a speriat la inceput. Cea mai mare grija a mea era sa nu ma ratacesc. Ma intreabam constant cum am sa reusesc io sa invat sa ajung de colo colo? Si uite ca am invatat. Si cind ma pricepeam mai bine am plecat si de acolo.
In alt oras. Si mai mare. Si cu multi oameni care nu stiu sa zimbeasca. Te uiti la ei cum merg pe strada. Au un orizont asa de mic...se uita in continuu in jos. Nu-i inteleg, dar stiu cu siguranta ca nu vreau sa ajung vreodata ca ei.
Dar de unde am plecat? A, da... de la intrebarea cariera sau familie. Si uite ca ajungem iarasi la plecat. De ce dracu' tot plec io? Asa ca tiganu' cu cortu? Ca vreau cariera...
Cu ce se maninca asta? Chiar vrei asa ceva? Ca uite, vrei sa te dai jos din tren da' ai platit biletu' pentru muuult mai departe, plingi dupa oameni pe care-i iubesti... hai mai Elizule, ce naiba, nu vezi ca nu esti fericita? Ce tot mai cauti?
Ce te faci cind ai sa fii mare?
Nu-i asa ca ati fost asasinati cu intrebarea asta in copilarie? Doctor? Nt, ca implica si singe si ace, bleah! Nu ne place. Altceva! Avocat? Hmmm, si ce fac daca tre' sa apar un ticalos? nu, clar, nu merge. Profesor? Suna interesant! Iti dai seama? Atunci TU ai sa dai note. TU ai sa-i asculti la lectii. Razbunare, iata-ma! Dar stai un pic... pe cine te razbuni? cei care se vor uita la tine cu priviri nevinovate nu sint fostii tai profesori. Tu cu EI ai ceva, remember? Mda... deci nici asta nu merge.
Bun. Mai departe. Ce ar mai fi? Pai zi ce ti-ar placea. La ce te pricepi TU cel mai bine? Ar fi mai multe. Stiu sa critic. Da, asta imi iese foarte bine. Stiu sa iubesc... Oare? Chiar te pricepi la asta? E destul dedificl sa stii... Da, uite daca tot ai adus vorba, imi amintesc ca am avut vreo citeva... hai sa le spunem "scapari". Nu pot sa recunosc ca am mai si plins, nu? NU. Evident m-as face de ris si ar fi patetic. Bine. Ok.
Ce mai stii sa faci? Stiu sa... stiu sa (aaaaaa) Chiar asa, ce mai stiu io sa fac? A, da! Mi-am amintit. Stiu sa plec (de obicei cu trenul, ca am cam mult de mers...) si sa las oameni pe care ii iubesc in urma. Ma uit la ei, de fiecare data cu lacrimi in ochi, si ii vad cum se fac din ce in ce mai mici. Stii ce e ciudat? Ajung sa ii vad cit un punct, apoi nu ii mai vad deloc. Dar stiu ca sint acolo si "ii vad". Si atunci ma cuprinde asa un dor de ei si imi vine sa ma dau jos la urmatoarea statie. Si ce daca am platit biletul pentru muuult mai departe? Da, am sa cobor din tren. Acuma stau cuminte, cu mainile strinse linistite in poala, ma uit pe geam si astept statia. Si vine. Si io stau!? De ce?
Chiar asa, de ce dracu' nu te misti de aici? Ai uitat ca ai plins si ca ai lasat oameni pe care ii iubesti in urma? Hai ridica-te! Hei!!! haide trebuie sa cobori! Ti-e dor, remember?
Stii de ce nu cobor? Sa-mi fie dor e ce stiu io cel mai bine sa fac. Si daca nu are sa imi mai fie dor, ce ma fac io cind am sa cresc mare?
Bun. Mai departe. Ce ar mai fi? Pai zi ce ti-ar placea. La ce te pricepi TU cel mai bine? Ar fi mai multe. Stiu sa critic. Da, asta imi iese foarte bine. Stiu sa iubesc... Oare? Chiar te pricepi la asta? E destul dedificl sa stii... Da, uite daca tot ai adus vorba, imi amintesc ca am avut vreo citeva... hai sa le spunem "scapari". Nu pot sa recunosc ca am mai si plins, nu? NU. Evident m-as face de ris si ar fi patetic. Bine. Ok.
Ce mai stii sa faci? Stiu sa... stiu sa (aaaaaa) Chiar asa, ce mai stiu io sa fac? A, da! Mi-am amintit. Stiu sa plec (de obicei cu trenul, ca am cam mult de mers...) si sa las oameni pe care ii iubesc in urma. Ma uit la ei, de fiecare data cu lacrimi in ochi, si ii vad cum se fac din ce in ce mai mici. Stii ce e ciudat? Ajung sa ii vad cit un punct, apoi nu ii mai vad deloc. Dar stiu ca sint acolo si "ii vad". Si atunci ma cuprinde asa un dor de ei si imi vine sa ma dau jos la urmatoarea statie. Si ce daca am platit biletul pentru muuult mai departe? Da, am sa cobor din tren. Acuma stau cuminte, cu mainile strinse linistite in poala, ma uit pe geam si astept statia. Si vine. Si io stau!? De ce?
Chiar asa, de ce dracu' nu te misti de aici? Ai uitat ca ai plins si ca ai lasat oameni pe care ii iubesti in urma? Hai ridica-te! Hei!!! haide trebuie sa cobori! Ti-e dor, remember?
Stii de ce nu cobor? Sa-mi fie dor e ce stiu io cel mai bine sa fac. Si daca nu are sa imi mai fie dor, ce ma fac io cind am sa cresc mare?
Test de imaginatie
Si cum ar fi sa stii ca te iubesc? Da, chiar asa... Oare cum ar fi? Te-ai simti eliberat? Ai prinde curaj si mi-ai marturisi ce banuiesc de mult? Sau, dimpotriva, te-ai speria si ai cladi bariere imaginare? Cum ar fi sa iti spun ca sint indragostita de tine? Ca "asta" mi s-a intimplat odata, demult, si de atunci nu mai am scapare? Cred ca ti-as spune-o natural, de parca ti-as fi spus-o de mii de ori.
Stam fata-n fata. Ma uit in ochii tai si ii vad zimbind. Oare mie imi zimbesti? Te urmaresc si iti surprind, pentru a nu stiu cita oara, gestul dulce, de copil: intr-un mod ciudat, cum nu am mai vazut pe nimeni facind, iti stringi pumnul si te freci la ochi.
Continui sa zimbesti. Imi zimbesti mie?
Ce-ai zice daca te-as saruta? Cu un gest firesc m-as apleca usor asupra ta si mi-as atinge buzele de ale tale. As starui putin si poate ca mi-ar trece prin minte sa te si musc. Ce zici? Vrei? Hai te rog..., nu are sa te doara, jur! Tu esti de vina! Tu si buzele tale senzuale! Si ochii...Ochii nu pot sa ii uit si as vrea sa ii sarut cind pe unul, cind pe celalalt. Nu ma pot abtine, doar TU esti vinovat!
Continui sa zimbesti si sa ma asculti. Imi zimbesti mie sau ai iar o idee nastrusnica cu care ti-ai propus sa ma necajesti?
Mi-e dor de tine.
Stam fata-n fata. Ma uit in ochii tai si ii vad zimbind. Oare mie imi zimbesti? Te urmaresc si iti surprind, pentru a nu stiu cita oara, gestul dulce, de copil: intr-un mod ciudat, cum nu am mai vazut pe nimeni facind, iti stringi pumnul si te freci la ochi.
Continui sa zimbesti. Imi zimbesti mie?
Ce-ai zice daca te-as saruta? Cu un gest firesc m-as apleca usor asupra ta si mi-as atinge buzele de ale tale. As starui putin si poate ca mi-ar trece prin minte sa te si musc. Ce zici? Vrei? Hai te rog..., nu are sa te doara, jur! Tu esti de vina! Tu si buzele tale senzuale! Si ochii...Ochii nu pot sa ii uit si as vrea sa ii sarut cind pe unul, cind pe celalalt. Nu ma pot abtine, doar TU esti vinovat!
Continui sa zimbesti si sa ma asculti. Imi zimbesti mie sau ai iar o idee nastrusnica cu care ti-ai propus sa ma necajesti?
Mi-e dor de tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)