Cariera sau familie?

Grea intrebare. Si mai grea alegere. Ce mi-o fi venind si mie, azi, duminica, sa pun intrebari d'astea existentiale? Iti dai seama? Oamenii normali acuma se plimba, maninca de prinz, dorm, sau, de ce nu? fac dragoste. Numa io ma gasesc cu intrebari incuietoare, mai ales pentru autor... Cred ca mi se trage de la preocuparile pe care le am, mai ales in ultima vreme.
Dupa cum ti-am mai spus, cel mai bine ma pricep sa plec. Si daca tot imi iese si mie ceva bine, printre multele chestii naspa, macar sa staruim in a pleca. Nu apuc sa stau prea mult intr-un loc. Hai sa ti le pun in ordine cronologica, sa nu te incurci in atitea plecari. A!... inca o precizare. Plecarile se refera atit la familie, iubiti cit si la profesie. Ti-am zis ca faza cu plecatu' imi iese cel mai bine. Am reusit performanta sa ating aproape toate planurile. (Mai e ala cu plecatu' din viata da' sper sa se intimple atunci cind nu voi mai fi utila si voi deveni o povara, mai ales pentru ceilalti. Nu am sa ma supar deloc daca e la 30 sau la 80 de ani... )
Am plecat de acasa, de la mama si de la tata, la scoala, la oras... Ca deh, tre' sa ne scolim musai. Asa ca adio joaca, adio mingaierea mamei, adio papusi (oricum nu am avut foarte multe... imi placea una ciudata rau, era rosie si o chema Anilu). Si uite-asa am devenit io un copil atipic. Data pe mina unei matusi care nu intelegea ca la 6-7 ani mai ai nevoie de papusi si de copii cu care sa te joci. Care nu stia ca orict de minunat ar fi universul din carti, e o mare minciuna: nu e real. Vreme de multi ani asteptam weekendurile cu nerabdare. Nu pentru ca scapam de scoala si de matusa ci pentru ca venea MAMA. Iarna era cel mai trist... Ma suna mama sa imi spuna ca e inzapezit drumul (pe vremea aia erau zapezile "de alata data...") si nu are cum sa ajunga la mine. Tristete maxima. Imi petreceam cele doua zile, care ar fi trebuit sa fie de libertate, dar iata ca eram prizoniera iernii, in camera mea mica si gri (chiar era gri, pe bune). Ma uitam pe geam. Asta era principala ocupatie. Si aveam o speranta idioata: ca am sa vad masina mamei. Dar nu se intimpla asa...
Well, anii au trecut, am scapat de matusa care nu pricepea vorba lui Creanga, "daca-i popa sa ceteasca si daca-i copil sa se joace", si am plecat mai departe. Ca, nu ai uitat, nu?, sa plec e ce stiu io cel mai bine sa fac. Am plecat intr-un oras nou, care m-a speriat la inceput. Cea mai mare grija a mea era sa nu ma ratacesc. Ma intreabam constant cum am sa reusesc io sa invat sa ajung de colo colo? Si uite ca am invatat. Si cind ma pricepeam mai bine am plecat si de acolo.
In alt oras. Si mai mare. Si cu multi oameni care nu stiu sa zimbeasca. Te uiti la ei cum merg pe strada. Au un orizont asa de mic...se uita in continuu in jos. Nu-i inteleg, dar stiu cu siguranta ca nu vreau sa ajung vreodata ca ei.
Dar de unde am plecat? A, da... de la intrebarea cariera sau familie. Si uite ca ajungem iarasi la plecat. De ce dracu' tot plec io? Asa ca tiganu' cu cortu? Ca vreau cariera...
Cu ce se maninca asta? Chiar vrei asa ceva? Ca uite, vrei sa te dai jos din tren da' ai platit biletu' pentru muuult mai departe, plingi dupa oameni pe care-i iubesti... hai mai Elizule, ce naiba, nu vezi ca nu esti fericita? Ce tot mai cauti?